James Henry Trotter, un băiețel orfan, scapă într-un mod neașteptat de situația îngrozitoare datorată celor două mătuși ale sale, „egoiste, leneșe și crude”, Burete și mătușa Țepușă, care îl aveau în îngrijire și alături de care locuia „în sudul Angliei, într-o casă ciudată și dărăpănată din vârful unui deal.” James primește de la un bătrân apărut în grădina casei o pungă cu cristale magice, care, împrăștiate din greșeală prin împrejurimi, provoacă „primul lucru, destul de deosebit, ”, care a atras după sine „atât de multe alte lucruri, mult mai deosebite”. 
      Primul lucru cu adevărat deosebit este apariția piersicii uriașe, care crește până ajunge la mărimea unei case.  Îndată ce se rupe de pe ramura copacului, Piersica se rostogolește de sus și cade de pe stânci „înalte de sute de metri, cele mai vestite din întreaga Anglie”, până în Oceanul Atlantic. Începe, astfel, călătoria cu Piersica Uriașă,  trasă în zbor de pescăruși ca un balon cu aer cald peste Oceanul Atlantic. Măreției traseului i se adaugă cea a destinației, încât întreaga călătorie îi ține pe James, pe cei șapte prieteni fantastici: miriapodul, bătrâna lăcustă verde, domnișoara păianjen, râma, buburuza, viermele de mătase și licuriciul și pe cei pe care îi întâlnesc pe parcurs cu sufletul la gură. 
       James Henry Trotter, care găsește soluții pentru orice dificultate, devenind căpitanul Piersicii Uriașe, nu-și pierde curajul în confruntarea cu rechinii, cu oamenii-nor,  în această aventură picată tocmai la țanc, întrucât călătorii entuziaști erau de la început  nerăbdători să cunoască ținuturi și oameni noi, visând cu toții la o Țară a Făgăduinței.  
      Cele opt personaje călătoresc hrănindu-se din delicioasa piersică și, ignorând malițiozitățile miriapodului, ajung să se cunoască unii pe alții și pe ei înșiși mai bine, trec prin liniște, groază, suspans și speranță și, dovedindu-se foarte utile, își pun fiecare la contribuție calitățile în slujba tuturor, în ceea ce James numește „o călătorie nebunească și teribilă”.
       Piersica, socotită de locuitori un obiect venit de pe Marte sau de pe Lună, aterizează pe Fifth Avenue. Autorul ne asigură că protagoniștii călătoriei „încă mai trăiesc, au avut succes și s-au îmbogățit”: „Și draga mea Buburuză, atât de frumoasă, atât de fudulă,/ Cea mai mare mângâiere a mea, de când a început călătoria./ Are patru sute de copii și i-a lăsat pe toți în urmă,/ Dar vin cu următoarea piersică.”
     Iar James Henry Trotter, care se bucură de noua lui viață, nu uită să scrie un roman cu subiectul aventurilor lui de pe piersică, schimbările pe care le aduce călătoria plină de peripeții fiind pentru el „cel mai frumos lucru ce i se întâmplase vreodată. ” 

• Roald Dahl, scriitor pentru copii britanic, a emigrat în anul 1916 în Africa. A primit Premiul Whitbread pentru literatră. Alte scrieri: Vrăjitoarele,  Matilda,  Uriașul Cel Prietenos.

Lăcrămioara-Elena Dabija

      În plină desfășurare a celui de-al Doilea Război Mondial, o fetiță de treisprezece ani, care locuiește împreună cu familia ei clandestin în anexa unei case din Olanda, ține un jurnal ale cărui însemnări încep pe 12 iunie 1942 și se sfârșesc cu data de 1 august 1944. Jurnalul Annei Frank reunește însemnările făcute de autoare, după cum mărturisește ea însăși,  din dorința de a avea un prieten și de a se face înțeleasă: „Vreau ca acest jurnal să fie prietena însăși, iar această prietenă se va numi Kitty. ” Anne Frank traversează, alături de familia ei, de Familia Van Daan, și de doctorul Dussel, o lungă perioadă de recluziune, iar notațiile ei, făcute cu sinceritate și minuțiozitate şi umor burlesc aduc viața de zi cu zi a celor opt locatari, ocupațiile și hobbiurile lor, așadar singura lume exterioară la care are acces, precum și lumea transformărilor interioare către adolescență.
       Jurnalul - prieten și confident - îi este alături Annei zi de zi, devenindu-i lucrul cel mai de preț: „gândindu-mă că urmează să ne ascundem, am pus în geantă cele mai absurde lucruri, dar nu regret, pentru că țin mai mult la amintiri, decât la rochii. ” Însemnările dezvăluie  o Anne spirituală, o curiozitate vie și efervescentă, gândurile ei vizitate de întâmplări de la școală, imaginea celei mai bune prietene, Hanneli, sau a bunicii, precum și viața de zi cu zi și întâmplările dintr-o anexă adeseori tulburată de vizitele hoților, a cărei legătură cu exteriorul era asigurată de cel care le asigura aprovizionarea, de câţiva protectori, colaboratori şi prieteni,  precum și de ziare și de posturile de radio.   
      Confruntați cu experiența absurdă a recluziunii, cei opt locatari își ordonează viețile după regulile unui Prospect și ghid al Anexei. Principalele distracții  erau  studiul, lectura și radioul, cele două familii păstrând, totuși, atmosfera unei societăți plăcute și străduindu-se să ducă o viață normală, compensând neajunsurile unei existențe puțin variate: „Nu voiam altceva decât să plecăm […] și să ajungem cu bine” și  visând la imaginea luminoasă a sfârșitului războiului.
      Însemnările cuprind adesea modulațiile vieții sufletești ale Annei, care își găsește sprijinul moral în sentimentul familial, atașată fiind de figura a tatălui: „Conștient, dar de cele mai mule ori inconștient, am tânjit în tot acest timp de când sunt aici după încredere, iubire și tandrețe. Dorința asta e uneori mai puternică și alteori mai slabă, dar este mereu prezentă”, „vederea cerului, a norilor, a lunii și a stelelor mă liniștește și-mi dă putere să aștept”.  Jurnalul  este un confident și „repertoriu de amintiri” al unui  om de sine stătător”, cum se intitulează autoarea: „toată bucuria, ironia și tristețea mea le-am descris în jurnal”.
        În ciuda împrejurărilor, viața Annei își urmează cursul ei firesc, iar Anne parcurge cei doi ani spre perioada adolescenței „explorând toate domeniile unde există material de reflecție”. Alături de părinții ei, își cultivă pasiunile: scrisul, arborii genealogici, istoria, mitologia Greciei și a Romei , literatura și pictura.  Descoperă, prin maturizarea spiritului,  o surprinzătoare fericire interioară: „Câtă vreme există această fericire interioară, această fericire dată de natură, de sănătate și de încă foarte multe lucruri, câtă vreme porți toate astea în tine, te vei simți întotdeauna fericit. Bogăție, considerație, poți pierde totul, dar fericirea din inima ta nu poate fi ascunsă sub un văl și, cât trăiești, te va face mereu fericit.”
       Jurnalul intim se împletește cu jurnalul de război. Interdicțiile, efectele recluziunii: „Așa ne-am dus traiul de pe o zi pe alta, fiindu-ne interzis să facem ba una, ba alta. ” sunt din ce în ce mai greu de îndurat, în casă domnește adesea o atmosferă stranie pentru locatarii ale căror  rezerve de hrană și de produse necesare traiului se împuținează progresiv, asistând, în același timp, la tragedia peisajului uman apocaliptic văzut prin faldurile unei ferestre închise, întrucât nu au niciodată voie să privească pe fereastră sau să iasă. 
       Anexa, considerată  un ascunziș ideal pentru clandestinitatea lor, va fi, totuși, descoperită. Pe 4 august 1944, în urma unui denunț, trupele SS îi arestează pe cei opt clandestini, care vor fi deportați. Singurul supraviețuitor va fi Otto Frank, tatăl Annei, care se va ocupa de promovarea jurnalului până la sfîrșitul vieții. 
       Jurnalul Annei Frank, tradus în peste 65 de limbi, rămâne vocea  simbolică a umanității, un mesaj de pace inclus de UNESCO în anul 2009 în Registrul Memoria Lumii a documentelor cu o valoare universală excepțională.
​
Lăcrămioara-Elena Dabija

       Contabilul Bianchi este un comis voiajor din Varese care, prin natura meseriei sale, stă de parte de fetița sa în vârstă de zece ani. Pentru a compensa timpul petrecut străbătând Italia în lung și-n lat, șase zile pe săptămână,  tatăl îi spune în fiecare seară câte o scurtă poveste la telefon, atât de atrăgătoare, încât până și „domnișoarele centraliste nu mai dădeau nicio legătură”, ca să le asculte.

      În povestirile sale, lucrurile și faptele minunate apar în tot locul, cum ar fi palatul de înghețată de la Bologna, țara fără de vârfuri în care cresc trandafiri fără spini, țara cu „ne” înainte, în care se găsesc „necuierul” și „aparatul nefotografic”, oameni de unt și orașe de vânzare, semafoare care arată cu toate cele trei luminile culoarea albastru, tramvaiul care oprește timpul în loc pentru a-și duce pasagerii pe neașteptate într-o poieniță în care pot culege flori, precum și o marionetă care fuge singură de la circ. Bătrânii, atunci când se satură să stea în parcuri și să privească mereu același copac, pornesc în croazieră cu trotuarul, stând așezați comod și fericiți, copiii se învârt în globul terestru–carusel, călătorind în jurul lumii, astrologii inventează mașini de făcut comete, puștile vorbesc cu glas uman și zic „bang! ”, ca-n benzile desenate, tunurile din țările aflate în război își răspund unul altuia într-un  cor al vocilor clopotelor din care au fost confecționate, iar locuitorii orașului Roma care ajung târziu la plajă își fixează umbrela deasupra valurilor  și citesc în șezlong. Patria personajelor lui Gianni Rodari este țara în care „toate războaiele au luat sfîrșit”, iar cuvântul „plâns” a dispărut fără urmă. 

     Povestirile lui Gianni Rodari rescriu istoria universală, compunând prin parabolă, umor adesea absurd, și mijloace ale literaturii SF o poveste mai mare, o variantă posibilă, mai inspirată: „La început totul era anapoda, și a fost mare nevoie de osteneală ca lucrurile să fie îndreptate. Nu erau poduri de trecut peste râuri. Nu erau cărări de urcat pe munte. Voiai să te așezi? Nici urmă de băncuțe (…) Dacă nu vedeai bine, nu găseai ochelari. Voiai să joci un meci de fotbal, nu erau mingi. Nu erau decât oameni, cu două brațe ca să poată munci, și așa au putu fi îndreptate cele mai mari greșeli. ”

      *Alte cărți scrise de Gianni Rodari: Aventurile lui Cepelică, Gelsomino în ţara mincinoşilor, Cartea greşelilor, A fost de două ori baronul Lamberto, Gramatica fanteziei.

        GIANNI RODARI (1920-1980) , scriitor şi jurnalist italian, este unul dintre cei mai importanţi autori de cărţi pentru copii, castigător, în anul 1970, al   Premiului „Hans Christian Andersen”, supranumit „Micul Premiu Nobel”.

​
 Lăcrămioara-Elena Dabija

​Eric Emmanuel Schmitt
Humanitas fiction, Bucureşti, 2012

      Oscar este un băiețel în vârstă de zece ani, bolnav de leucemie, care, împreună cu Tanti-Roz, care îl însoțește pe micul luptător în experiența-limită a bolii, hotărăște să-și trăiască ultimele douăsprezece zile din viață gândindu-se că fiecare zi reprezintă zece ani. Astfel, alături de infiermiera care îi devine prieten apropiat și confident, traversează imaginar toate vârstele vieții: adolescența, care aduce cu ea prima iubire, tinerețea și căsătoria, vârsta maturității cu „grijile și responsabilitățile ei”.
       La îndemnul lui Tanti Roz, Oscar începe un dialog cu Dumnezeu prin scrisori, iar Dumnezeu îi răspunde prin oameni. Găsind soluția pentru situațiile de criză în discuțiile cu Tanti Roz și în confesiunile din jurnalul său epistolar, Oscar trece prin viață meditând asupra ei și raportându-și suferința la întreaga omenire și chiar la Dumnezeu, ajungând să caute „răspunsuri la cele mai serioase întrebări.” 
       În dialogurile cu Tanti Roz, devenite adesea filosofice, Oscar învață să înlocuiască frica,  revolta și sentimentul singurătății cu liniștea și încrederea, căpătând înțelepciune: „îmi face rău, dar nu poate să fie ceva rău”, înțelegând rostul suferinței: „e un dat, ca moartea”, precum și al unei vieți atât de scurte: și o viață scurtă poate fi plină de sens, căci „ cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Și conțin în ele un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un poate. (...) Numai întrebările fără interes au răspunsuri definitive. Pentru problema 
 «Viață» există multe soluții, deci niciuna.”​
       În confruntarea sa cu un sfârșit iminent, Oscar învață de la curajul și conștiinciozitatea unei flori primite în dar de ziua lui, „o plantă din Sahara care-și trăiește toată viața într-o singură zi.”
       În dialogul său cu divinitatea, Oscar învață cum să privească viața și care este esența ei: „M-am prins că veniseși. Și că-mi explicai secretul tău: privește lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată. (…) Simțeam că trăiesc. Și mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista.”
       Pentru Oscar, Tanti Roz a învățat „ să fie veselă și să inventeze povești.” Datorită ei, Oscar nu mai simte moartea ca pe o pierdere, află ce sunt responsabilitatea, compasiunea, devenind el însuși un exemplu neașteptat de înțelepciune și profunzime pentru cei mai maturi decât el: „Mulțumită lui, am râs și-am aflat ce -nseamnă bucuria. M-a ajutat să cred. (...) De fapt, el ne ocrotea.”
      Oscar și Tanti Roz, un roman epistolar la persoana I, în care filosofia se împletește cu psihologia, este o poveste răscolitoare și înduioșătoare, cu o intensă încărcătură emoțională,  care se citește cu o lacrimă în colțul ochilor, comparabilă cu Prima carte, ultima carte, de Cătălin Bursaci.
​
​
 Lăcrămioara-Elena Dabija

       ​​Rostogol locuiește la o fermă de animale împreună cu cei zece frați ai săi: Protocol, Alveol, Bebemol, Rotocol, Nănămol, Kilomol, Pețiol, Staniol și Turnesol. Pentru că lumea îi confundă ușor între ei și din dorința de a-și câștiga un bun renume, precum și aprecierea din partea mamei, Rostogol își propune, asemenea lui Harap Alb, sau Prâslea cel voinic cei de odinioară să realizeze lucruri ieșite din comun, sădindu-și propria grădină pe care, apoi, o păzește cu strășnicie, îmbrăcat într-o salopetă verde în dungi. Pepenele roz pe dinăuntru, confundat cu fructele care par „trase la xeroxˮ, este, astfel, cules odată cu ceilalți pepeni din grădină și dus de un șir de camioane într-un loc necunoscut.
   Acțiunea de recuperare a temerarului pierdut este demarată de Turnesol, „cel mai agitat dintre frați și cel mai îngrijorat purcel pe care l-ați putea întâlni vreodatăˮ, după cum ni-l prezintă într-un moment de adresare directă autoarea, a cărei voce voalată de o fină ironie străpunge întregul text, putând fi ghicită și în vocile personajelor, în comentarii și îndemnuri la adresa umanului precum și a micului cititor în formare.
     Lui Turnesol i se alătură celelalte animale de la fermă: bursul Ulric , profesor de franceză, căci în viața de zi cu zi animalele participau la activități educative, împărtășind convingerea că „educația ne face viața mai ușoarăˮ, bărzoiul Zdrell, nașul lui Rostogol, vulpoiul Socott, care a aflat cu această ocazie de ce nu e bine să stai sub un copac pe timp de furtună și bufnița Otto, agent de supraveghere peste Ciuliniș și posesor al ocheanului de aur.
   Unindu-se în spiritul de sacrificiu și descoperind prin intermediul acestei experiențe lumea exterioară, precum și pe ei înșiși, cugetând asupra vieții în momentele de respiro sau în momente-cheie din desfășurarea evenimentelor, cei cinci prieteni pornesc în misiunea de salvare.
   Cum îi fac greutățile pe oameni mai uniți, căci adesea se pot stabili paralele între viețile personajelor și cele ale oamenilor, ce înseamnă sacrificiul, îndoiala, stereotipiile, cum ne ajută cunoașterea cuvintelor noi sau ce miracol există în puterea pe care ți-o insuflă cuvintele încurajatoare ale unui părinte,  cum te înalță sentimentul de grijă față de aproapele tău sunt cugetări care își fac loc prin țesătura acțiunii cărții de aventuri.
   Ce personaj a avut un rol decisiv în desfășurarea acțiunii de salvare a lui Rostogol, în ce privință se aseamănă câinele Bobus cu Rostogol însuși, cum a fost găsit ocheanul de aur pierdut de bufnița Otto? Răspunsurile la aceste întrebări le veți afla din carte, care, ca orice carte pentru copii valoroasă, se adresează cititorilor de toate vârstele.
  
                      Lectură plăcută! 
​
  Lăcrămioara-Elena Dabija