Bart D. Ehrman (n. 1955) conduce Departamentul pentru Studierea Religiilor de la North Carolina University. Studiile de masterat și doctorat le-a făcut la Princeton Thheological Seminary, iar astăzi este unul dintre cei mai importanți  specialiști în istoria creștinismului timpuriu. Dintre numeroasele lui cărți, în românește au apărut, la Editura Humanitas, următoarele volume: „Adevăr și ficțiune în <Codul lui Da Vinci>“ (2005), „Evanghelia pierdută a lui Iuda“ (2009), „Petru, Pavel și Maria Magdalena: Ucenicii lui Iisus între istorie și legendă“ (2012).
        Cartea pe care v-o recomandăm astăzi vorbește despre bogata diversitate a creștinismului timpuriu și a textelor lui sacre. „Câteva dintre aceste texte au fost incluse în Noul Testament. Altele au fost respinse, atacate, interzise și distruse. Obiectivul meu este să examinez o parte dintre aceste scrieri necanonice, pentru a vedea ce ne pot spune acestea despre diversele forme de credință și practică creștină din secolele al II-lea și al III-lea și să analizez cum un grup creștin timpuriu s-a impus ca dominat în cadrul religiei, stabilind ce urmau să creadă, să practice și să considere drept Sfântă Scriptură creștinii din veacurile viitoare“. 
     Volumul are peste 400 de pagini și este structurat în trei părți: Partea întâi: „Falsuri și descoperiri“; Partea a doua: „Erezii și ortodoxii“; Partea a treia: „Învingători și învinși“. 
        Este greu să prezinți în câteva cuvinte un astfel de volum dar, ca de fiecare dată, vom apela la scurte citate, spre a vă trezi interesul de a împrumuta și citi această carte.
       „Isus era evreu și orice evaluare a cuvintelor, acțiunilor și sorții sale trebuie să țină constant cont de asta. (...) Ucenicii lui erau tot evrei: născuți și crescuți evrei. La scurt timp după moartea lui, unii sau toți au ajuns să vadă în Isus mai mult decât un învățător evreu (ori un sfânt, revoluționar, reformator social, feminist, magician, profet sau orice altceva). Pentru ei, Isus era cel care le dăduse celorlalți îndreptățirea în fața lui Dumnezeu. Unii adepți credeau că această mântuire a venit prin moartea și învierea lui Isus; alții spuneau că a venit prin învățăturile sale dumnezeiești. Oricum ar fi, adepții lui au ajuns să proclame că mântuirea adusă de Isus nu era doar pentru evrei, ci pentru toate popoarele, evrei și neamuri păgâne“. (op. cit. p. 165)
     „Isus și primii lui adepți erau apocaliptici evrei, așteptând intervenția iminentă a lui Dumnezeu care va răsturna forțele răului. <Adevăr grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere> “. Acestea sunt cuvintele lui Isus (Marcu, 9:1), probabil cel mai cunoscut evreu apocaliptic din Antichitate. (...) Isus pare să fi crezut că Dumnezeu avea să-l trimită curând pe Fiul Omului din cer ca judecător împotriva tuturor celor care se raliaseră contra lui Dumnezeu (cf. Marcu 8: 38 – 9: 1; 13: 24 – 30); și sub acest aspect era de acord cu alți profeți apocaliptici din zilele lui. Însă după moartea lui Isus, adepții săi, au început să creadă că Isus însuși se va întoarce curând din cer, pe nori, ca judecător cosmic al pământului. Apostolul Pavel, primul nostru autor creștin, credea că Isus se va întoarce la judecată chiar în timpul vieții lui (vezi I Tesaloniceni 4:14 -18; I Corinteni 15: 51 -52)“. (op. cit. p. 201)
      „Irineu, Tertulian și succesorii lor vor utiliza argumentul <succesiunii apostolice> pentru a contracara eventualele pretenții emise de gnostici, sau alții, la adevăr: cu excepția episcopilor  desemnați de moștenitorii lui Cristos, nimeni nu putea avea dreptate în legătură cu prețioasele adevăruri de credință. Argumentul omitea incomodul adevăr că, deja în secolele al II-lea și al III-lea existau episcopi - inclusiv episcopi ai Romei - declarați eretici de teologi proto-ortodocși bine intenționați (și adeseori ambițioși)“. (op. cit. p. 239)
      „Astăzi mulți cred că proto-ortodoxia a fost pur și simplu una dintre numeroasele interpretări concurente ale creștinismului în Biserica timpurie. N-a fost nici o interpretare axiomatică, nici un punct de vedere apostolic: originar. Apostolii, de pildă, nu învățau Crezul de la Niceea, nici ceva asemănător. De fapt, de când îl putem urmări în timp, creștinismul a îmbrăcat expresii teologice de o diversitate remarcabilă“.  (op. cit. p. 289)
       „Cândva în secolul al II-lea, când creștinii proto-ortodocși au recunoscut nevoia de autorități apostolice, au atribuit cărțile folosite unor apostoli (Matei și Ioan) sau unor însoțitori apropiați ai apostolilor (Marcu, secretarul lui Petru; și Luca, însoțitorul de călătorie al lui Pavel). Majoritatea cercetătorilor de azi au abandonat aceste identificări și admit că aceste cărți au fost scrise de creștini altminteri necunoscuți, dar relativ bine educați, vorbitori (și scriitori) de limbă greacă, din a doua jumătate a secolului I“ (op. cit. p. 377)
       Poți fi de acord sau nu cu unele din abordările lui Bart D. Ehrman, dar dincolo de asta, pentru cei interesați de rădăcinile creștinismului, cartea merită împrumutată de la bibliotecă și citită. 

       Mircea Vasilescu (n. 1960, la Ploiești) este un eseist, critic, istoric literar, jurnalist și traducător român, profesor la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri despre mass-media, politici culturale, marketing cultural, presă culturală. Dintre volumele publicate până acum amintim „Iubite cetitoriule...“: Lectură, public și comunicare în cultura română veche. Pitești: Editura Paralela 45, 2001; Mass - comédia. Situații și moravuri ale presei de tranziție. București: Editura Curtea Veche, 2001; Europa dumitale: Dus-întors între „noi“ și „ei“, Iași: Editura Polirom, 2007.

        Cartea pe care v-o semnalăm astăzi este structurată în patru capitole: Banii pentru cultură. Între sărăcie, emoție și demagogie; Lectura. O temă strategică fără strategii; Patria, poneiul și „polonezul“. Cazul ICR; Câte culturi încap într-una singură? 
        Din titlurile capitolelor observăm lesne că problematica abordată, având ca nucleu tema culturii, este vastă, autorul reușind să facă o radiografie a ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în România, sub acest orizont. 
       „Fără dezvoltare culturală și fără educație, sărăcia va continua. (...) Ar trebui, într-o epocă în care se spune că societatea viitorului va miza foarte mult pe creativitate, să definim limpede importanța creativității pentru dezvoltarea economică și socială a țării. Ar trebui ca sistemul de educație să formeze oameni pregătiți nu doar pentru piața muncii, ci și pentru participarea culturală (oricum, deocamdată nu-i pregătește cum trebuie pentru nimic). Se discută de mulți ani despre toate acestea, au existat și propuneri concrete adresate parlamentului. Dar iubirea pentru cultură continuă să se manifeste mai degrabă discursiv și ornamental, fără consecințe concrete în susținerea ei efectivă. Nu e demagogie?“ (op. cit. pp. 86 – 87)
         „Principala problemă este că, de fapt, nu știm câți oameni citesc în România. (...) Nu există un studiu aprofundat despre lectură. (...) Cine crede că <din cauza> cărților lejere oamenii nu mai citesc <adevăratele cărți> se înșală. E o falsă problemă. Adevărata problemă mi se pare că este aceasta: pe piața noastră editorială, nici măcar astfel de cărți comerciale nu mai merg ca altădată. (...) Dacă oamenii nu mai citesc nimic (și mulți - nu știm precis câți - asta fac după ce au terminat școala), ajung în timp analfabeți funcțional: își mai <amintesc>, desigur, literele, dar nu mai sunt capabili să înțeleagă sensul unui text simplu. Așa încât e mai folositor, totuși, să citească ceva - fie și <lejerități> - decât nimic“. (op. cit. pp. 108 - 109)
      „Lectura este o deprindere, o practică culturală care se învață și se reproduce. Mediul familial și educația sunt determinante în formarea acestei deprinderi. (...) Așa cum arată motivațiile lecturii într-un studiu efectuat în România, mă tem că nu e mare lucru de făcut cu adulții maturi: nu dintre ei vor veni mai mulți cititori. Ar trebui concepute programe și politici culturale pentru a stimula lectura în rândul tinerilor și copiilor. La diverse niveluri (în școli, cu participarea unor ONG-uri și unor instituții publice), asta deja se întâmplă. Dar ar fi nevoie de proiecte la scară largă, pe termen mediu. (...)
        Îi învață școala pe copii că lectura, în ultimă instanță, e o plăcere? Mă tem că mai degrabă nu. (...)
         Așadar, de ce nu se citește mai mult în România? Pentru că din școală, iese un număr mic de cititori, căci cei mai mulți dintre absolvenți nu au impulsul de a citi ceva după aceea; pentru că accesul la cărți (prin librării și biblioteci) e destul de complicat pentru un număr mare de concetățeni (în special pentru cei ce locuiesc în mediul rural, plus alte bune procente de locuitori în orașele mici; în total, peste jumătate din pupulația țării); pentru că nu au existat politici publice de stimulare a lecturii de zeci de ani (...) În ciuda răspunsurilor <corecte> din sondaje, probabil că foarte mulți concetățeni de-ai noștri  nu văd rostul cititului - nici în plan utilitar-practic, nici pentru a procura plăcere ori împlinire morală și emoțională“. (op. cit. pp. 138-139) 
        „Dacă mi-am îngăduit formula <marea dezordine culturală> e pentru că ne lipsesc politicile publice în domeniul culturii, legislația e greoaie, iar instituțiile sunt, în general, ineficiente. Ceea ce arată deficitul de modernizare al societății românești. Patrioții iubitori de cultură ar trebui să înțeleagă că simpla retorică emoțională ne trimite îndărăt, înainte de modernitate. Cultura nu moare, cum se tot spune. Dar dacă vrem o societate dezvoltată ar trebui să creăm acele instituții care să dea culturii o viață mai bună, nu doar kitul de supraviețuire“. (op. cit. p. 255) 
      Cele câteva citate alese din cartea pe care o recomandăm astăzi, nădăjduim să vă determine să o împrumutați de la bibliotecă, pentru că în paginile ei veți găsi informații și analize profunde, care nu pot fi epuizate în cele câteva zeci de rânduri de prezentare a volumului „Cultura română pe înțelesul patrioților“, scris de Mircea Vasilescu.

       Vasile Sebastian Dâncu (n. 1961) este un eseist, traducător, sociolog dar și om politic român, absolvent al Facultății de Istorie și Filosofie, secția Filosofie, a Universității din Cluj-Napoca, cu un doctorat în sociologie. Este Prof. univ. dr. la Universitatea din București dar și la cea din Cluj, a fost senator în Parlamentul României, observator și deputat în Parlamentul European. Dintre cărțile pe care le-a scris amintim: „Țara telespectatorilor fericiți. Contraideologii“, eseuri, 2000; „Patrie de Unică Folosință. Eseuri de critică sociologică“, 2010; „O Românie interioară“, eseuri, 2013. 
         Volumul pe care vi-l recomandăm astăzi este structurat în cinci capitole: „Politica“, „Statul“, „Societatea“, „Cultura“, „Noi“. 
      „Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l stabilim încă de la început este acela că societatea are ca scop dezvoltarea individului, nu urmărește abstracțiuni sau obținerea unui PIB cât mai mare sau o creștere economică constantă de la an la an. Libertatea omului, bunăstarea și fericirea lui sunt mizele întregii omeniri. Și tot ce nu se integrează acestui scop este doar trădare sau inutilitate socială, este vânare de vânt. Trebuie să începem prin a crede în aceste forme ale fericirii umane și să renunțăm la a crede că sunt mai importante partidul, corporațiile, statul sau Europa. Fericirea oamenilor este cea mai importantă, liniștea lor și sentimentul că sunt membrii unei comunități, și nu străini sau tolerați în lume, sunt esențiale. (...) 
       Guvernele și politica, în general, construiesc o lume tot mai impersonală, o lume care se distanțiază de om. Guvernele nu mai știu nimic despre cum trăiesc oamenii simpli, ce mănâncă, la ce visează, de ce nu dorm nopțile, care sunt motivele bucuriei sau furiei lor.(...) 
          Trebuie să cerem guvernelor să stabilească priorități umane, poate la scară mică, dar care să aibă efect asupra vieții de zi cu zi. (...) 
       Guvernele se gândesc prea puțin la oameni, în cel mai bun caz îi studiază ca indivizi statistici, ca pe niște numere.(...) 
          Oamenilor li se spune ce să gândească, cum să vorbească despre temele vieții lor și, mai ales, că trebuie să creadă orbește în partide sau ideologii, chiar dacă unele sunt moarte de mult. Oamenii vor să se întâlnească cu imaginile lumii lor, cu cuvintele pe care ei le rostesc despre lume, vor să vadă că politicienii sunt preocupați de spaimele și de visurile lor, sunt tot mai puțin dispuși să accepte expresii și imagini prefabricate. (...) 
        Trebuie doar un strop de solidaritate, un pic de curaj și o minimă încredere în forța noastră colectivă. Dacă nu vom reuși asta, vom vedea că încă 100 de ani, dincolo și dincoace de Colectiv, înainte și după Revoluția din 1989, peste România se va întinde aceeași mare neputință, ticăloșie și mizerie umană“. (op. cit. 389 – 403)
        „Începutul renașterii României poate fi momentul în care redescoperim oamenii, cu viețile și poveștile lor. Cu sau fără fonduri europene, cu investiții străine sau fără acestea, cu sau fără scuturi antirachetă, România va reîncepe să trăiască și să urce panta istoriei cu încredere doar după ce statul și intelectualii vor redescoperi oamenii și îi vor ajuta să se reîntoarcă în casa sufletului lor. Până atunci, degeaba ne chinuie, din când în când, obsesia imaginii frumoase și a brandului de țară luminos“. (op. cit. p. 267)
       Cartea domnului Vasile Sebastian Dâncu este foarte densă, acoperind, așa cum arată și cuprinsul amintit mai sus, o problematică diversă, cifrele rezultate în urma studiilor statistice realizate pe anumite teme de interes național oferind baza concretă de la care pleacă multe din comentarii. Prin cele câteva rânduri alese din carte am încercat să vă trezesc interesul pentru a o împrumuta și a o citi. Vă garantez că n-o să regretați.
       La începutul volumului, autorul mulțumește echipei de la Revista SINTEZA – revistă de cultură și gândire strategică, al cărei fondator este, „împreună cu care, declară el, am învățat să căutăm întrebări pentru a găsi răspunsuri și, mai ales, să punem lumea noastră sub semnul întrebării, încercând să fim un intelectual colectiv“. 

        Vizita Papei Francisc în România s-a încheiat, dar ecourile ei nu se vor stinge așa ușor. Celor care vor să știe mai multe despre Sfântul Părinte, despre viața și viziunea sa asupra lumii și omului, Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“ le pune la dispoziție mai multe cărți, între care amintim: Isabelle de Gaulmyn / Francisc, un papă pentru toți. București: Editura Meteor Publishing, 2006; Papa Francisc: convorbiri cu Jorge Bergoglio. București: Editura Victoria Books, 2013. 
        Biserica, afirmă Sfântul Părinte într-un interviu acordat revistei iezuite „La Civiltà cattolica“, „nu trebuie să fie obsedată de transmiterea dezarticulată a unei multitudini de doctrine care trebuie impuse cu insistență. (...) Noi trebuie să găsim așadar un nou echilibru, altfel edificiul moral al Bisericii riscă și el să se prăbușească precum un castel de cărți de joc“. 
       „Amintindu-ne faptul că Evanghelia este pe primul loc, cu mesajul de iubire și de mântuire pentru toți, el este de părere că acest echilibru trece înaintea regulii morale. Credința, explică el, este mai mult o înaintare pe cale < un pelerinaj>, decât o adeziune la un ansamblu de doctrine“. 
          Cartea pe care v-o propunem astăzi este structurată în cinci capitole: 
           I. În criza angajamentului comunitar 
           II. Un popor cu multiple înfățișări 
           III. Cinstirea credinței 
           IV. Dialogul între credință, rațiune și știință 
           V. Despre Europa.
         „Angajamentul ecumenic răspunde rugăciunii Domnului Isus care cere <ca toți să fie unul> (Ioan 17,21). Credibilitatea anunțului creștin ar fi mult mai mare dacă creștinii ar depăși diviziunile lor și Biserica ar realiza <plenitudinea catolicității, care îi este proprie în aceia dintre fii săi, care, sigur îi aparțin prin botez, dar se găsesc separați față de deplina sa comuniune>. Trebuie să ne amintim mereu că noi suntem pelerini și facem pelerinajul împreună. Pentru aceasta trebuie să ne încredințăm inima tovarășului de drum fără neîncredere și văzând înainte de toate ceea ce căutăm: pacea în chipul unicului Dumnezeu. A te încrede în altul este ceva artizanal; pacea este artizanală. Isus ne-a spus: <Fericiți făcătorii de pace> (Matei 5,9). În acest angajament își găsește împlinirea vechea profeție: <Din săbiile lor vor forja brăzdare> (Isaia 2,4). În această lumină, ecumenismul este un aport la unitatea familiei umane“. (op. cit. p. 85)
     „O atitudine de deschidere în adevăr și în iubire trebuie să caracterizeze dialogul cu credincioșii religiilor necreștine, în ciuda diverselor obstacole și dificultăți, în particular a fundamentalismelor care vin din ambele părți. Acest dialog interreligios este o condiție necesară pentru pacea în lume și, prin urmare, este o datorie pentru creștini  ca și pentru alte comunități religioase. Acest dialog este, în primul rând, o conversație asupra vieții umane sau, pur și simplu, cum propun episcopii Indiei: <o atitudine de deschidere spre ei, împărtășind bucuriile lor și necazurile lor>.
       Astfel, noi învățăm să acceptăm pe alții cu modul lor diferit de a fi, de a gândi și de a se exprima. În acest fel, noi putem asuma împreună datoria de a servi justiția și pacea care trebuie să devină un criteriu al tuturor schimburilor.(...)
         Adevărata deschidere implică menținerea fermă a propriilor convingeri, cele mai profunde, cu o identitate clară și bucuroasă dar, <deschidere spre ale celuilalt pentru a le înțelege> și știind bine că dialogul poate fi o sursă de îmbogățire pentru fiecare. (...) Evanghelizarea și dialogul interreligios, departe de a se opune, se susțin și se alimentează reciproc. (...)
        Necreștinii, prin inițiativă divină gratuită și fideli conștiinței lor, pot trăi <justificați prin grația lui Dumnezeu> și astfel <să fie asociați misterului pascal al lui Isus Cristos>. 
         Dar, datorită dimensiunii sacramentale a grației santificatoare, acțiunea divină în ei tinde să producă semne, rituri, expresii sfinte, care la rândul lor apropie alte persoane de o experiență comunitară de drum către Dumnezeu. Ele nu au semnificația nici eficiența sacramentelor instituite de Cristos, dar pot fi calea prin care Spiritul însuși suscită pentru a elibera pe necreștini de imanentismul ateu sau experiențele religioase pur individuale. Același Spirit suscită din toate părțile diverse forme de înțelepciune practică, care ajută la suportarea lipsurilor existenței și la viața în mai multă pace și armonie. Noi creștinii putem de asemenea profita de această bogăție consolidată în cursul secolelor, care ne poate ajuta să trăim mai bine propriile noastre convingeri“. (op. cit. pp. 88-92)
       „La renașterea unei Europe trudite, dar încă bogate în energie și potențialități, poate și trebuie să contribuie Biserica. Îndatorirea ei coincide cu misiunea ei: anunțarea Evangheliei, care astăzi mai mult ca niciodată se traduce mai ales în a merge în întâmpinarea rănilor omului, aducând prezența puternică și simplă a lui Isus, mila lui consolantă și încurajatoare. (...)
        Numai o biserică bogată în mărturisitori va putea reda apa curată a Evangheliei rădăcinilor Europei. (...)
        Visez o Europă despre care nu se va putea zice că obligația sa pentru drepturile omului a devenit ultima utopie“. (op. cit. p. 134 - 135) 

         ​Doctorul  Robert L. Leahy (n. 8 martie 1946) este absolvent al prestigioasei universități Yale, unde și-a susținut și doctoratul, director al Institutului American pentru Terapie Cognitivă și profesor de psihologie clinică și psihiatrie la Facultatea de Medicină Weill-Cornell din New York. A scris 27 cărți, traduse în 14 limbi, cele mai multe dintre ele referindu-se la tratamentele în cazul depresiei, tulburărilor de anxietate, tulburării bipolare, terapiei cognitive și a susținut prelegeri în întreaga lume despre terapia cognitivă, depresie, anxietate și alte tulburări psihice. Secretul este, afirmă reputatul doctor, „ca tu să-ți devii, de fapt, propriul terapeut, propriul  <îndrumător>, astfel încât să nu mai ai nevoie de încurajări din partea altor persoane pentru a găsi îndrumare. Scopul final este de a-ți recăpăta controlul asupra propriei vieți“.  
         S-a afirmat că depresia este boala secolului XXI, statisticile arătând că peste 125.000.000 de oameni din întreaga lume suferă de această afecțiune și că, în ultimii 20 de ani, consumul de medicamente antidepresive a crescut cu peste 40 %.  Iată de ce am considerat nimerit să vă semnalăm o astfel de carte. 
         „Cercetătorii de la Universitatea Yale au descoperit că antidepresivele stimulează factorii de creștere neuronali prin generarea de noi celule nervoase. Acesta este motivul pentru care tratamentele medicamentoase antidepresive au nevoie de timp pentru a deveni eficiente: ele generează celule noi! Biologia depresiei este mult mai complexă - și mai fascinantă – decât s-a crezut inițial“. (op. cit. p. 23)
        „Pacienții nu vin în căutare de teorii despre depresie sau prelegeri de psihologie. Ei vin și întreabă: <Ce pot să fac în ajutorul meu?>. Iată de ce am organizat această carte în fucție de problemele specifice. (...) Fiecare capitol începe cu un exemplu al unei persoane care se confruntă cu un anumit aspect al depresiei. Acesta e modul în care îmi vorbesc pacienții și vreau să beneficiezi de experiența lor. Nu trebuie să ai toate simptomele depresiei pentru a beneficia de această carte. De fapt, consideră-te norocos dacă nu le ai“. (op. cit. p. 30). 
         „Cercetătorii au descoperit că modificările în gândirea negativă preced îmbunătățirea stării de bine – prin urmare, schimbarea modului tău de a gândi schimbă modul în care te simți. Pe parcursul acestei cărți vei afla o mulțime de tehnici pentru a-ți modifica gândirea negativă“. (op. cit. p. 60)
          „Mi-ar plăcea să spun că, odată ce depresia a trecut și te simți mai bine, vei rămâne astfel pentru totdeauna. S-ar putea să fie astfel – dar s-ar putea să nu fie. Ne dăm seama acum că, pentru mulți oameni, depresia este o vulnerabilitate pe tot parcursul vieții. Unii oameni sunt, pur și simplu, mai predispuși la recidive. Alții s-ar putea să nu aibă niciodată o recădere. Dar dacă se întâmplă, numărul mediu de episoade este de șapte – deci, dacă ai avut un episod de depresie, există probabilitatea de a mai avea și altele. A fi pregătit pentru a preveni acest lucru este o parte importantă a păstrării unei stări bune de sănătate “.(op. cit. p. 311)
        „În această carte ți-au fost prezentate multe dintre instrumentele necesare pentru a reveni la normal după o depresie. 
        În momentul cel mai greu, din miezul cel mai întunecat al nopții, există speranță. Există o cale de ieșire, o ușă pe care intri, un moment când întunericul nopții ia sfârșit. Ceva se poate trezi în tine pe măsură ce norii depresiei se ridică. Ai dormit, iar acum te-ai trezit dintr-un coșmar.
          Răsare soarele“. (op. cit. p. 335)
       O carte precum cea scrisă de doctorul  Robert L. Leahy nu poate fi rezumată în câteva citate, dar citatele îți pot trezi interesul pentru lectura cărții, în cazul în care simți că ființa ta este umbrită de o depresie sau că o persoană apropiată ție trece printr-un astfel de episod și vrei să o înțelegi mai bine și să o ajuți. Însă, așa cum se precizează într-un pasaj ce precede cartea, „intenția autorului este numai de a oferi informații cu caracter general, în scopul de a te ajuta în demersul tău de căutare a bunăstării emoționale și spirituale“, iar în cazul în care ai o suferință psihică, dincolo de lectura cărții, trebuie să te adresezi unui medic, pentru a primi tratamentul adecvat și, dacă acest lucru este posibil, unui bun specialist în terapie cognitiv- comportamentală.  

       Edwin Williamson este profesor de liteartură spaniolă în cadrul Universității Oxford și al Exeter College, fiind unul dintre cei mai renumiți specialiști în Cervantes. Timp de nouă ani, el s-a dedicat scrierii biografiei lui Borges, marele scriitor argentinian care a trăit între anii 1899 și 1986. Cariera lui Borges, afirmă Williamson, „a fost o continuă  căutare a ceea ce înseamnă a fi Borges și tocmai această căutare a unui destin este justificarea încercării mele de a scrie biografia unui autor atât de enigmatic“. Cheia acestei căutări s-a dovedit a fi cronologia, astfel încât volumul de peste 700 de pagini este împărțit în cinci părți: Partea I: Spada și pumnalul (1899 – 1921), Partea a II-a: Un poet îndrăgostit (1921 – 1934), Partea a III-a: Un anotimp în Infern (1934 – 1944), Partea a IV-a: Despre Infern și Paradis (1944 – 1969), Partea a V-a: Dragostea regăsită (1969 – 1986). Cartea, apărută în anul 2004, a fost tradusă deja în șapte limbi, fiind prima biografie care cuprinde întreaga durată a vieții și creației lui Jorge Luis Borges. Romancier, poet și eseist argentinian, el este unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX. În anul 1937 vederea a început să-i slăbească,  iar aproape de vârsta de 60 de ani a rămas complet orb, afecţiune provocată de un defect congenital, care afectase mai multe generaţii ale familiei sale. „Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă“ este una din cele mai cunoscute afirmații ale sale. Celebritatea a cunoscut-o târziu, după vârsta de 60 de ani, odată cu primirea Premiului Internațional al Editorilor (1961), în doar câțiva ani el fiind proclamat drept unul din marii scriitori al secolului XX și cel mai influent scriitor de limbă spaniolă din timpurile moderne, exercitând o influență decisivă asupra literaturii latinoamericane, dar și asupra unei noi generații de scriitori din Marea Britanie, Statele Unite, Italia și Franța. 
          În jurul vârstei de 25 de ani, Borges a avut o experiență care l-a adus în pragul sinuciderii și aproape că l-a distrus ca scriitor, l-a făcut să renunțe la poezie și să descopere tipul de scriere care-i va aduce, în cele din urmă, celebritatea. Deși Borges nu a vorbit niciodată despre această experiență, biograful său a descoperit că  ea a constat în respingerea de către Norah Lange, de care era îndrăgostit. „Într-una dintre cele mai cunoscute povestiri ale lui Borges, <Grădina potecilor ce se bifurcă>, un personaj îl întreabă pe altul: <Într-o ghicitoare a cărei temă este șahul, care este unicul cuvânt interzis?> Răspunsul este: <Cuvântul șah>. La fel, singurul subiect care nu a fost niciodată abordat pe față de Borges i-a bântuit opera vârstei mijlocii și practic a fost încriptat în semne, simboluri și motive în toate textele lui. De-abia atunci când a găsit dragostea a scăpat de fantomele trecutului, ajungând să cunoască seninătatea și chiar fericirea care i-au caracterizat ultimele două decenii din viață“. (op. cit. p. 12)
        Trăind o căsnicie nefericită, care a durat doar trei ani (1967 - 1970), seninătatea și fericirea și-a găsit-o alături de tânăra María Kodama (născută în anul 1937). A întâlnit-o pe când era studentă, din anul  1975 ea devenind secretarul lui literar (îl ajuta să scrie pe măsură ce el își pierduse vederea); Borges s-a căsătorit cu ea în anul 1986, cu două luni înainte de a muri.  María Kodama a devenit astfel legatara lui absolută, cea care se ocupă de posteritatea operei lui. În cei douăzeci de ani cât a durat iubirea lui pentru  tânăra femeie, creativitatea lui Borges a atins cote nebănuite. María Kodama, afirma el, „este persoana cea mai fără de cusur, din punct de vedere etic și moral, pe care am întâlnit-o în viața mea. Alături de ea am descoperit, în sfârșit, fericirea“. (op. cit. p. 713). Înainte de a o cunoaște, ajunsese să afirme: „Am comis cel mai grav dintre păcatele pe care le poate comite un om: n-am fost fericit“. 
         Borges, afirmă autorul biografiei „a fost un om sfâșiat de conflicte interioare, un om care nu s-a ținut departe de marile controverse ale timpului  ci, dimpotrivă, a trăit istoria din plin. În acest sens, faptul că a fost argentinian a contat enorm. Potrivit lui Borges, Argentina a luat ființă ca o dovadă de credință în posibilitatea inventării unei națiuni și întreaga lui viață scriitorul a rămas prizonierul unui vis, acela de a edifica patria. Dar, chiar dacă s-a născut la apogeul vârstei de aur a Argentinei, când țara se număra printre cele mai prospere din lume, scriitorul s-a văzut nevoit să asiste la prăbușirea ei în violență și haos. Temerile lui Borges, legate de destinul națiunii, s-au intersectat cu căutarea propriului destin“. (op. cit. p 13)
        Într-un interviu acordat la sfârșitul anului 1985, „Borges manifesta același scepticism față de existența lui Dumnezeu, citând o expresie a lui Bernard Shaw – <Dumnezeu este în curs de fabricare>, dând de înțeles că tot ce respinge intelectual ar putea deveni accesibil prin alte mijloace. Îndoiala, în opinia lui Borges, era <darul cel mai prețios>. Și totuși, nu era un gânditor; niciodată nu <ajunsese undeva>, era doar un <om de litere>, un <țesător de vise>. (...) Borges nu putea ajunge să creadă în Dumnezeu, dar, întrucât <Dumnezeu era în curs de fabricare>, putea ajunge la Dumnezeu sau la ce voia el de la Dumnezeu, prin <actul magic> al visării“. (op. cit. pp. 697-698) 
        Și pentru că este vorba de un mare autor, ne-am gândit că ar fi nimerit să vă semnalăm câteva cărți scrise de el, pe care le puteți găsi la Biblioteca Județeană „G. T. Kirileanu“, lectura acestora însemnând al doilea pas, după ce ați citit volumul despre viața lui: Moartea și busola. București: Editura Univers. 1972, Cărțile și noaptea. București: Editura Paideia, 2008, Poezii. Iași: Editura Polirom 2017, Tangoul: patru conferințe. Iași, Editura Polirom, 2018, Proza completă (vol. I și II). Iași: Editura Polirom, 2015, Opere (vol. I, II, III). București: Editura Univers, 1999, 2000. 

        Dale Carnagie (1888 - 1955) a fost un celebru autor american, inițiatorul a ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de „mișcarea potențialului uman“. Cursurile și scrierile sale au ajutat oamenii de pretutindeni să devină încrezători în propriile puteri, sociabili și influenți. Cea mai cunoscută carte a sa, publicată în anul 1936, „Secretele succesului. Cum să vă faceți prieteni și să deveniți influenți“, a fost tradusă în 36 de limbi și vândută în peste 20 de milioane de exemplare. Un alt volum, scris în anul 1948, care s-a bucurat de un succes imens, fiind tradus în 27 de limbi și vândut în milioane de exemplare, poartă titlul „Lasă grijile, începe să trăiești“.
         Cartea pe care v-o prezentăm astăzi are drept scop familiarizarea cititorilor cu doctrinele lui Dale Carnegie. Ea se bazează pe scrierile acestuia și spre a se putea ajuta și cititorul din secolul XXI, ne atrage atenția editorul, „materialul a fost îmbunătățit cu exemple și studii de caz din prezent“. 
          Volumul este structurat în nouă capitole care, prin titluri, sugerează foarte bine conținutul cărții: 1. Pericolele grijilor 2. Rupe lanțul îngrijorărilor 3. Grijile legate de locul de muncă  4. Dezvoltă o atitudine pozitivă 5. Cum să învingi frica 6. Gestionarea stresului 7. Eliminarea epuizării 8. Reducerea presiunii timpului 9. Cum să faci față schimbărilor.  
           În capitolul al doilea există un paragraf intitulat Rugăciuni și meditații.
          „Oamenii care au o credință puternică în Dumnezeu găsesc în rugăciuni un antidot eficient pentru griji. Credința este un mod de gândire. Este credința în Puterea Creatoare, singura putere care răspunde atunci când este invocată. (...) E o vorbă veche care spune că Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri. Atunci când credința noastră este profundă, devenim propriii noștri salvatori. Ne răspundem propriei rugăciuni. Imprimăm în mintea noastră lucruri care se exprimă apoi în forme, funcții, experiențe și evenimente. 
        Ceea ce credem în adâncul inimii este ceea ce ajunge să se manifeste în experiența noastră. Dacă credem în eșec, chiar dacă muncim din greu, vom cunoaște eșecul. Putem să fim persoane bune. Putem să fim buni cu cei săraci, să facem donații spitalelor, să oferim bani organizațiilor de caritate și să îi ajutăm pe ceilalți, dar ceea ce contează cu adevărat este ceea ce credem în inimile noastre, nu ceea ce afirmăm în teorie. (...)
         Nimic altceva nu ne va oferi pace, fericire și succes în afară de triumful principiilor în mintea noastră. Nu vorbim despre crezuri, dogme sau orice altceva de acest gen. Există oameni care poate nu se identifică cu o religie anume sau cu un crez, dar care cred într-un spirit ce îi călăuzește și îi poate ajuta să-și depășească grijile și temerile. 
          Chiar dacă nu suntem adepții unei anumite religii, putem fi inspirați de acel spirit infinit, de acea prezență și de acea putere din interiorul nostru, în loc să ne gândim la toate imperfecțiunile din lume. (...)
        Chiar dacă nu suntem religioși prin natura noastră sau prin educație, chiar dacă suntem absolut sceptici, rugăciunea ne poate ajuta. Rugăciunea ne ajută să punem în cuvinte ceea ce ne supără. (...)
           Rugăciunea ne oferă ocazia să simțim că ne împărtășim poverile, că nu suntem singuri. (...) Destăinuirea problemelor noastre în cadrul rugăciunii poate fi primul pas pentru a începe procesul de vindecare. Atunci când nu putem spune nimănui ce ne supără, putem să ne destăinuim lui Dumnezeu.
         Rugăciunea este o forță care pune în mișcare un principiu activ al acțiunii. Este un prim pas spre acțiune. Rugăciunea este considerată a fi cea mai puternică formă de energie pe care o putem genera. Ține minte acest lucru atunci când te simți copleșit de griji“. (op. cit. pp. 38 - 41)
       Am ales acest citat destul de lung tocmai pentru a vă trezi interesul pentru carte. La moartea autorului, pe 1 noiembrie 1955, necrologul dintr-un ziar important din Washington rezuma astfel contribuția sa la dezvoltarea societății: „Dale Carnegie nu a rezolvat nici unul dintre misterele profunde ale universului. Dar, poate, mai mult decât oricine altcineva din generația sa, i-a ajutat pe oameni să învețe să trăiască împreună – ceea ce, uneori, pare a fi cea mai mare nevoie a tuturor“. 

       Evgheni Vodolazkin (n. 1964) este un scriitor ce se înscrie în descendența marii literaturi ruse; el a oferit literaturii universale o bijuterie scriitoricească, romanul “Laur”, apărut în anul 2013 și tradus până acum în peste 20 de limbi, între care și româna (în anul 2014). 
         Romanul lui Evgheni Vodolazkin se înscrie în categoria cărților care oferă mai multe opțiuni de lectură și lasă deschise cărările interpretării pentru orice tip de cititor, pentru orice tip de citire și pentru oricare timp al citirii, datorită feluritelor personaje care populează romanul.  
         În primul rând poate fi un vademecum terapeutic, prin numeroasele trimiteri la proprietățile vindecătoare ale plantelor, pe care personajul Hristofor le folosea pentru îndeplinirea chemării sale în a-și tămădui semenii. 
        “Veneau cei chinuiți de tuse. Le dădea grâu măcinat și făină de orz, pe care le amesteca cu miere. Uneori le dădea alac fiert, fiindcă alacul scoate umezeala din plămâni”. 
        Este un roman despre timp, ca dimensiune ce are valențe diferite în funcție de oameni și de destinul lor. Modul de raportare la timp se modifică în decursul existenței, iar existența, la rândul ei, poate modifica timpul. 
      „Începând din iarna aceea, Laur a pierdut socoteala timpului care mergea înainte. Acum simțea doar un timp circular, închis în el - timpul zilei, săptămânii și anului. Știa toate duminicile din an, dar socoteala anilor o pierduse fără speranță. […] Evenimentele din memoria sa nu mai erau legate de timp. Ele curgeau liniștit prin viața lui, rânduindu-se într-o ordine specială, care nu avea legătură cu timpul”.
         Poate fi interpretat și ca un elogiu adus simplității, de vreme ce sunt descrise scene în care viața se desfășoară în coordonate materiale extrem de simple, dar care, prin contrast, abundă în trăiri intense. 
     “Arseni se bucură la gândul că, ducându-se acasă, vor încinge cuptorul și vor simți desfătarea fără seamăn a toamnei. De încălzit se încălzeau ca toți cei din jur, la negru, adică cu tot fumul înăuntru. După aceea, pereții izbei erau calzi. Bârnele groase păstrau mult căldura. Și mai mult o ținea cuptorul de pământ. […] Fumul se ridica sub tavanul înalt și ieșea gânditor prin burlanul de deasupra ușii. Fumul i se părea lui Arseni o ființă vie”.
        Istoria este o componentă importantă a romanului fără să-l transforme însă în roman istoric. Pur și simplu personajele sunt plasate pe o frescă a unui timp ce poate fi încadrat cronologic (1440-1492). Asta nu face însă din „Laur” un roman istoric, după cum ține să precizeze însuși autorul, în subtitlu. Poate tocmai pentru a sustrage cartea din această categorie, autorul presară, aparent neinspirat, cuvinte ori scene ce țin de contemporaneitate și care sunt în disonanță evidentă cu atmosfera generală a cărții.      
         “Pe sub zăpadă se zărea toată neîngrijirea pădurii - frunze de anul trecut, zdrențe care își pierduseră culoarea și sticle de plastic pălite.”
           Nu în ultimul rând, este un roman despre inițiere.
         “În ziua de Paște a anului 7000, Ambrozie i-a spus starețului Inokenti:
          - Caut, părinte, însingurare.
       - Știu, a răspuns starețul Inokenti. Este un timp pentru comunicare, și este un timp pentru însingurare.
        - Am cunoscut mult timp lumea și am adunat în mine atâtea, încât de-acum o pot cunoaște înlăuntrul meu”.
       Ar fi multe de spus despre romanul lui Evgheni Vodolazkin, dar cum rubrica noastră doar recomandă cartea săptămânii, fără să-și propună a face o cronică a ei, vă invităm să împrumutați cartea de la Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“, spre a o cunoaște cu adevărat și a descoperi în ea  multe pagini care vă vor bucura mintea și inima.   

       Brant Pitre (n. 1975) este profesor la Seminarul Notre Dame din New Orleans, Louisiana, unde predă un curs despre Sfintele Scripturi. Şi-a luat doctoratul la Universitatea Notre Dame din Indiana, cu o temă privitoare la legăturile dintre Noul Testament şi iudaismul antic, devenind profesor asociat. O parte din cărțile sale au fost traduse și în limba română:  Misterul Cinei de pe urmă. Isus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei. București: Editura Humanitas, 2016.;  Isus Mirele. București: Editura Humanitas, 2018.;  Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus. București: Editura Humanitas, 2017.
       „Capacitatea lui Petru de a recunoaște și de a accepta inefabila taină prin care Dumnezeul universului se întrupează în persoana lui Isus din Nazaret este un dar al harului divin. Mărturisirea de credință a lui Petru în filiația dumnezeiască a lui Isus nu-i contrazice inteligența omenească. Petru este, în fond, martor la o mulțime de evenimente care sugerează identitatea unică a lui Isus, precum mersul pe apă, potolirea furtunii și Schimbarea la Față. Până la urmă însă, el crede în misterul de neînțeles că Isus este cu adevărat <Fiul Dumnezeului Celui viu> fiindcă însuși Dumnezeu i-l descoperă. Așa cum va spune mai târziu apostolul Pavel: <Nimeni nu poate să zică: Domn este Isus decât în Duhul Sfânt>. (1 Corinteni 12:3).
       Aș sugera că același lucru este valabil și pentru noi astăzi. Eu vă pot oferi toate argumentele istorice care arată cum au ajuns la noi Evangheliile, toate motivele pentru care ar trebui să credem că ele au fost scrise în timpul apostolilor și al ucenicilor lor. Pot invoca toate dovezile istorice care duc la concluzia că Isus din Nazaret a susținut că este mult așteptatul Mesia al evreilor, Fiul ceresc al Omului și Fiul lui Dumnnezeu. Pot face toate acestea - și am încercat să le fac cât de bine m-am priceput. Dar un singur lucru nu pot face. Nu pot răspunde la întrebarea ultimă  - întrebarea dacă Isus din Nazaret era, într-adevăr, Dumnezeu. Aceasta este o întrebare la care trebuie să răspundeți singuri. 
       Cel puțin așa pare să fi gândit Isus. Căci în zilele noastre, ca și în secolul întâi, există o mulțime de păreri despre cine a fost omul din Nazaret. Se pare că așa a fost dintotdeauna și așa va fi pentru totdeauna. Dar întrebarea pusă de Isus ucenicilor săi – cea referitoare la identitatea lui – rămâne aceeași. Nu dispare. Deși au trecut aproape două mii de ani de la scrierea Evangheliilor, cuvintele lui Isus către Simon Petru în Cezareea lui Filip traversează secolele, invitându-ne pe fiecare dintre noi să-l întâlnim ca persoană istorică reală și să răspundem la întrebarea pe care el i-a pus-o cândva unui biet pescar din Galileea: <Dar tu cine zici că sunt Eu?>“. (op. cit. pp. 224 – 225)
        Robert Barron, episcop auxiliar de Los Angeles, încheie postfața la cartea propusă astăzi, cu următoarele cuvinte: „Numeroase studii arată că tinerii sunt stimulați nu atât de relevanța discursurilor ținute de profesorii lor de religie (care, îndeobște, îi plictisesc), cât de profunda cunoaștere a subiectului și de pasiunea cu care aceștia le vorbesc. Orice viitor profesor sau propovăduitor al Evangheliei care vrea să-și aprofundeze cunoștințele și dragostea pentru Domnul Isus ar trebui să citească această carte. Și s-o folosească“. (op. cit. p. 232)

       Andrei Pleșu (n. 1948) este un reper al vieții publice și academice românești, critic de artă, filosof , eseist, una dintre personalitățile reprezentative ale școlii de la Păltiniș, conturată în jurul filosofului Constantin Noica; fondator și director al săptămânalului de cultură „Dilema“ (ulterior „Dilema veche“), fondator și președinte al Fundației „Noua Europă“ și rectorul Colegiului „Noua Europă“.  A fost ministrul Culturii în perioada decembrie 1989 – octombrie 1991 și ministrul Afacerilor Externe în perioada decembrie 1997 – decembrie 1999. Dintre cărțile sale care, fără a abandona discursul filosofic, implică și  abordări teologice sau etice amintim: „Minima moralia“ (1988); „Despre îngeri“ (2003); „Parabolele lui Iisus: adevărul ca poveste“ (2012). După 1989 s-a aplecat, cu un umor grav și nuanțat și asupra unor subiecte legate de politică, viața cotidiană sau cultură, articolele respective fiind reunite în cărți precum „Chipuri și măști ale tranziției“ (1996) sau „Obscenitatea publică“ (2004).
       Volumul pe care vi-l recomandăm astăzi face parte din a doua categorie, fiind o culegere de articole publicate în ultimii ani în ziarul „Adevărul“ și grupate în patru capitole: „Pe mâna cui suntem?“, „Nici puțină inteligență n-ar strica“, „Sunt o babă moralistă“, „Rămâne pe altă dată“. Fiind o culegere de articole, cartea are o tematică diversă, dar pentru că suntem în perioada premergătoare marii sărbători a Învierii Domnului, am ales un fragment din articolul „Trei cuvinte ale Părintelui Scrima“.
       „O a treia temă mereu invocată de Părintele Scrima era legată de căderea într-un păcat pe care îl socotea extrem de grav: păcatul instalării. E păcatul celor pentru care <credința> este suspensia interogativității, a căutării, a treziei spirituale. Au adevărul la butonieră, au viața veșnică asigurată, nu mai au nevoie de <cale>. Pot dormi liniștiți, în confortul îndreptățirii de sine. Au înțeles, știu, sunt posesorii unei sacoșe de certitudini, de natură să facă din orice tatonare, din orice criză interioară, din orice insomnie pură pierdere de vreme. (...) Din nefericire - o spun nu fără teama de a-mi sminti semenii - există mulți preoți care, fără să-și dea seama, sunt prea <bine așezați> ca să mai poată înțelege tulburarea <oamenilor obișnuiți>: sunt edificați, sunt aproape sfinți (chiar dacă, mândri de propria lor <virtute>, invocă adesea, retoric, <păcatele> proprii). Au răspunsuri gata-făcute la orice întrebare, se irosesc în predici previzibile, repetă, cu voce standardizată în cheia evlaviei feciorelnice, aceleași sentințe și <îndrumări> pe care le-am auzit cu toții de mii de ori și din care, tocmai de aceea, nu ne mai alegem cu nimic. Un nou <limbaj de lemn> bântuie prin ograda Bisericii noastre. Și o nouă specie de <activiști>, pentru care nu persuasiunea adevărată, nu compasiunea sinceră, nu <împreuna-căutare în același întuneric> (altă expresie folosită, nu o dată, de Părintele Scrima) contează, ci postura triumfalistă superior pedagogică, oficiul suveran al salvatorului de suflete, dăscăleala plină de platitudini, irosirea Cuvântului în cuvinte, sentimentalismul de romanță <eshatologică>. Acestor inși fericiți, <rezolvați> duhovnicește, le-ar prinde bine să recitească Psalmii, Cartea lui Iov, Eclesiastul și multe alte texte biblice în care, pe lângă glasurile glorificării, ale devotamentului, ale slujirii și nevoințelor de tot soiul, se aude și glasul tulburării lăuntrice, al speranței șubrezite, al <îndrăznelii> de a sta de vorbă, riscant, cu Dumnezeu. Credința e, esențialmente, <a fi pe cale>, a căuta, a aștepta marea întâlnire, a nu moțăi suficient, în convingeri de împrumut. Adică a refuza orice <instalare>, a te confrunta, dramatic, cu singurătatea imanenței (xeniteia) a avea mereu în minte și în inimă pasajul din Evanghelia după Marcu, 9, 24: <Cred, Doamne, ajută necredinței mele!> Restul e protocol“. (op. cit. pp. 236-237)
       „Dumnezeu ne-a făcut <după  chipul și asemănarea Sa>, dar, ca să ne facă părtași la eternitatea Sa, a acceptat să Se facă și El, prin Întrupare, după chipul și asemănarea noastră. Adică să asume și experiența suferinței, a limitei, a morții. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, trece prin toate astea și ne ajută, astfel, să le integrăm <vieții>, vieții depline, în toată bogăția, pathosul și misterul ei. <Dumnezeu  Cel Viu> înseamnă, așadar, o instanță care nu Se mulțumește cu absolutul vieții Sale, ci vrea să includă în plenitudinea Sa și precaritatea vieții noastre: se identifică, sacrificial, cu <viața> omului, pentru a îngădui omului pe care l-a creat să se identifice cu viața Sa, să fie preluat  în metabolismul veșniciei“. (op.cit. pp. 234-235).
       Lectura articolelor semnate de Andrei Pleșu te îndeamnă să te gândești la temele abordate, te ajută să-ți schimbi felul în care priveai un eveniment sau altul, te provoacă să  polemizezi cu autorul lor și de aceea cred că volumul care le reunește, propus astăzi drept carte a săptămânii, merită împrumutat de la bibliotecă și citit.